24.06.2010
23:06
Nu s-a schimbat nimic nimic. Nu este nimic care sa ma impresioneze si nimic care sa imi starneasca interesul…
Ieri, stateam in aeroport (care arata mai rau ca gara din Roman si e mai plin decat tramaviele in miezul zilei) si priveam spre cerul innorat. Incepuse sa ploua, ceea ce m-a incantat… Era un semn ca va fi un zbor cu multe turbulente si va fi o senzatie tare. Meritam sa traiesc ceva palpitant dupa ce am stat 2 ore asezata pe o valiza in sala de asteptare cu inca 4-5 persoane pe metru patrat incarcati si ei de bagaje si parfumuri personalizate de glandele sudoripare. Urc pe scarile avionului dupa ce niste tanti cu cercei in forma de covrigi galbeni (nu, nu galben de la aur.. se vedea) m-au impins inauntru.. Nu stiam de ce.. Locuri erau oricum peste tot, nu ramanea nimeni in picioare, nu eram in serviciul RATP.
Ma consider norocoasa ca gasesc un loc langa geam. Nu tineam mortis, dar daca tot am nimerit un asa loc… de ce sa nu profit sa vad ploaia “la ea acasa”? Nu mi s-a indeplinit dorinta.. Zburam deasupra norilor si nu s-a vazut nici ploaia , nici Pamantul incarcat de casute si petice de ogoare romanesti.
Avionul era plin de romani… Ma simteam ca si cum ar fi venit “cursa”sa ia oamenii sa ii duca pe teren la munca. Inainte sa decoleze, doamna cu covrrigi a inceput sa vorbeasca la telefon “con una ragazzina”folosind un accent italiano-rumeno. Mamma mia…
Eram si asa posomorata si aveam impresia ca merg la tara… Nu mai era nevoie sa se aseze 2 italieni “pur sange” in spatele meu. Ok! Incepe acomodarea… Cel din spatele scaunului meu stranuta zgomotos si in continuu de credeam ca grosimea scaunului nu era suficienta pentru a ma proteja de “ploaie”.. Si intr-adevar, nu era. Galagios nevoie mare, preocupat doar de mancare si barfe mici despre orice, italianul meu grasut a trancanit aproape tot drumul, tocandu-mi creierii. Trebuie sa recunosc ca era aproape tot drumul, caci la un moment dat a adormit. Rugile mi-au fost asadar ascultate,( Dzeu era cu cativa metri mai sus.. ma auzea mai bine) A inceput sa sforaie… Nu a contat. Macar a tacut.
Cele cateva ore petrecute cu Simonica in Cremona au trecut ca vantul. Ne-am facut planuri pentru septembrie, foarte entuziamate, ca in fiecare an… dar sigur se va ivi ceva care sa ne naruie planurile, ca in fiecare an.
Trec peste drumul cu trenul, trec peste mosneagul din fata mea care m-a obsedat o ora din 3 cu scanarea decolteului meu, fara sa il deranjeze ca am observat, trecem peste tipul care parea ca imi facea ochi dulci cu 1 scaun mai in fata si care nu s-a deranjat sa ma ajute sa car pana la usa valizele mele de boarfe, trecem peste cele 15 minute petrecute in gara langa taximetristi, din nou cu fundul pe valiza si ajung la “the final destination”.
Hotelul, curtea, casa in care voi locui, clientii care misuna greoi dintr-o parte in alta… deloc nu mi-a fost dor de ei. Mami si neamurile mele care sunt aici de o luna sunt asa de bucuroase sa ma vada.. si eu atat de nefericita ca le vad…aici.
Intr-un sfert de ora mi s-a pus sortul si am inceut jobul meu estival. Genial! E a 4a vara si totusi parca niciodata nu m-am simtit atat de…disperata sa ajung acasa. Intru in sala, intru in paine…
Aceeasi client trecuti de mult de varsta a3a… acusi si pe a4a, toti cu aceleasi haine. Aceleasi meniuri, nemodificate deloc, aceeasi sefa care numara polonicele de supa sa vada daca ii mai ramane vreun polonic de supa, ca sa stie maine sa faca mai putin cu unul. Nimic schimbat. Ma simt ca si cum mi s-a terminat vacanta. Senzatia traita e ca am fost in Romania pt cateva luni in vacanta si acum m-am intors la viata mea de zi cu zi.. si nu invers.
Ma simt ca de un secol aici desi nu am nici 24 de ore. Sunt atat de obisnuita cu tot ce e de facut.. ca parca mi-e si ciuda.. simt ca am plecat acum 2 luni de aici si acum “iata-ma”! Stau pe aceeasi canapea, am acelasi ceas in fata, aceeasi slapi in picioare, pe aceeasi gresie, deasupra aceluiasi vecin si o dorinta imensa de a merge acasa. As organiza 5 simpozioane si as da 3 sesiuni numai sa ma stiu “iertata” de aceste 2 luni petrecute aici.
Nimic nu e nou.. Nici macar carutul de vase pe care l-am stricat eu acum 2 ani cand il foloseam pe post de scranciob nu a fost reparat.
Mi-e dor de.. mi-e dor de.. mi-e dor de acasa: Roman, Iasi.. tata, emi, petru, camin, asb, facultate, restul neamurilor si galagiei care imi umplea zilele si noptile.. mi-e dor de… mi-e dor de innebunesc...
La 100 de metri e marea.. nu, nu am vrut sa o vad.. e singura care imi place din intreaga zi, dar azi nu am avut curaj sa dau ochii cu ea…
Si ma simt ca traind printer copaci: nu am net, nu am credit, nu am chef sa stau la taclale…
A trecut o zi… am mai putin cu o zi de stat. Numaratoarea inversa a inceput… E o veste buna, nu?
23:36
